Articolul de azi nu este despre actul de a face baie, deși trebuie să recunosc că mi-au intrat de-a lungul timpului pe un blog o grămadă de oameni căutând tot felul de lucruri despre cum să faci duș sau de ce este necesar să te speli. Mare-i grădina ta, Google! Nu. Articolul de față este despre încăperea unde ne spălăm.
Una dintre metodele de a vedea cât de atent este un om la detalii și cât de educat în ce privește îngrijirea propriei ființe este să-i faci o vizită în baie. Pentru că dacă în bucătărie vei găsi uneori și la cei mai rafinați oameni vase nespălate, din lipsă de timp sau alte motive, iar în dormitor vei găsi uneori și la cele mai stilate persoane haine aruncate care pe unde, ori așternuturi nefăcute, baia nu te poate induce în eroare: dacă este îngrijită, curată, aspectuasă, dotată cu minimul necesar pentru a-și îndeplini cu succes funcțiile, atunci ai deja un indiciu că cel la care te afli în vizită, indiferent de suma pe care o câștigă la job sau statutul social, este un om îngrijit, atent, educat.
Nu este nevoie de lucruri scumpe. Nu trebuie să fie faianță și gresie de lux, ci doar pereți care să arate bine, în culori deschise, și care să dea o senzație de plăcut. Nu este nevoie de mobilier baie încrustat cu pietre prețioase, ceva simplu dar drăguț merge întotdeauna. Un parfum de cameră care să împrăștie un miros frumos, sau cel puțin un geam de aerisire care să fie deschis. O oglindă mare, un duș funcțional, câteva prosoape curate. Chestii de bază.
Desigur, cultura îngrijirii corpului propriu diferă de la o țară la alta, sau chiar de la un continent la altul. De exemplu, este de așteptat că în țările ce se află în curs de dezvoltare, băile (și în general locuințele) să arate mai... primitiv. Ce să mai vorbim, uneori diferențele se simt de la oraș la sat. Și aici vă puteți gândi la bunicii voștri, sunt sigur că cel puțin unii dintre ei (dacă erau țărani) foloseau pe post de baie... un wc din lemn, aflat undeva în fundul șopronului sau al șurii.
Și cu aceste diferențe ajungem la piesa de rezistență a acestui text, sau am putea spune cireașa de pe tort. Este vorba de băile publice. Și nu băile publice la modul general, ci de cele din Japonia. Evident, ele sunt îngrijite, arată bine dar nu despre asta-i vorba. Ci despre faptul că, la un moment dat, s-a constatat că facturile de apă pentru acele băi ajungeau la sume foarte mari. Mai precis, cei care le foloseau consumau foarte multă apă. S-a purces atunci la cercetări amănunțite și s-a ajuns la o concluzie surprinzătoare: femeile nipone trăgeau apa în timp ce foloseau wc-ul.
Motivația, avea să se afle după aceea, era simplă: fetele se jenau să facă pipi în lipsa oricărui zgomot, deoarece sunetul specific pe care îl produceau atunci putea fi auzit de eventualii trecători sau cei care așteptau afară. Astfel că trăgeau apa de multe ori în timpul „operațiunii”. Ei, ce credeți că au făcut japonezii? Au tăiat apa, cum poate am fi făcut noi? Nu. Inventivi cum îi știți, au dotat aceste băi publice cu niște aparate care, odată apăsate, imită pentru un minut sau două zgomotul curgerii apei. Și astfel costurile facturilor de apă au revenit la normal...
Din curiozitățile de pe mapamond.
Nu este nevoie de lucruri scumpe. Nu trebuie să fie faianță și gresie de lux, ci doar pereți care să arate bine, în culori deschise, și care să dea o senzație de plăcut. Nu este nevoie de mobilier baie încrustat cu pietre prețioase, ceva simplu dar drăguț merge întotdeauna. Un parfum de cameră care să împrăștie un miros frumos, sau cel puțin un geam de aerisire care să fie deschis. O oglindă mare, un duș funcțional, câteva prosoape curate. Chestii de bază.
Desigur, cultura îngrijirii corpului propriu diferă de la o țară la alta, sau chiar de la un continent la altul. De exemplu, este de așteptat că în țările ce se află în curs de dezvoltare, băile (și în general locuințele) să arate mai... primitiv. Ce să mai vorbim, uneori diferențele se simt de la oraș la sat. Și aici vă puteți gândi la bunicii voștri, sunt sigur că cel puțin unii dintre ei (dacă erau țărani) foloseau pe post de baie... un wc din lemn, aflat undeva în fundul șopronului sau al șurii.
Și cu aceste diferențe ajungem la piesa de rezistență a acestui text, sau am putea spune cireașa de pe tort. Este vorba de băile publice. Și nu băile publice la modul general, ci de cele din Japonia. Evident, ele sunt îngrijite, arată bine dar nu despre asta-i vorba. Ci despre faptul că, la un moment dat, s-a constatat că facturile de apă pentru acele băi ajungeau la sume foarte mari. Mai precis, cei care le foloseau consumau foarte multă apă. S-a purces atunci la cercetări amănunțite
și s-a ajuns la o concluzie surprinzătoare: femeile nipone trăgeau apa în timp ce foloseau wc-ul.Motivația, avea să se afle după aceea, era simplă: fetele se jenau să facă pipi în lipsa oricărui zgomot, deoarece sunetul specific pe care îl produceau atunci putea fi auzit de eventualii trecători sau cei care așteptau afară. Astfel că trăgeau apa de multe ori în timpul „operațiunii”. Ei, ce credeți că au făcut japonezii? Au tăiat apa, cum poate am fi făcut noi? Nu. Inventivi cum îi știți, au dotat aceste băi publice cu niște aparate care, odată apăsate, imită pentru un minut sau două zgomotul curgerii apei. Și astfel costurile facturilor de apă au revenit la normal...
Din curiozitățile de pe mapamond.
0 comentarii